Imaginea ascunde si parte nevazuta a unui mare om de stiinta... E foarte greu sa-ti imaginezi ca un om care a schimbat cursul lumii cu descoperirile sale, are momentele sale de copilarie...
Intotdeauna Albert Einstein a fost omul contrastelor si punctelor de extrem. Spunea intr-una din carti: “Nu pot concepe un Dumnezeu care-şi răsplăteşte şi pedepseşte creaturile sau are o voinţă de felul celei pe care o găsim în noi. Nici nu pot, nici nu aş vrea să concep că un individ supravieţuieşte morţii fizice; să îndrăgească astfel de gânduri sufletele slabe, din teamă sau egoism absurd. Eu sunt satisfăcut de misterul eternităţii, al vieţii şi de cunoaşterea unei mici părţi a structurii minunate a lumii existente, împreună cu eforturile devotate pentru înţelegerea unei părţi oricât de mici a Raţiunii care se manifestă în natură.” In aceeasi nota: “Vreau doar sa aflu ce principii dundamentale a urmat Dumnezeu in crearea Universului.Altceva nu ma intereseaza”.
Dupa cum spuneam mai sus ca este un om al extremelor, intr-o alta discutie Einstein lasa de inteles ca, nu are credinta in Dumnezeu, chiar daca el incearca sa inteleaga misterele care ne inconjoara:
“Este, bineînţeles, o minciună, ceea ce aţi citit despre convingerile mele religioase, o minciună repetată sistematic. Nu cred într-un Dumnezeu personal şi n-am negat niciodată aceasta, ci am exprimat-o clar. Dacă există în mine ceva care poate fi numit religios, atunci este admiraţia neţărmurită pentru structura acestei lumi, pe atât pe cât ştiinţa noastră o poate evidenţia”.
O lupta continua intre bine si rau, un contrast intre alb si negru, au scot la iveala de-a lungul timpului mari reusite si totodata cele mai frumoase realizari. Poate ca asta este cheia succesului, sa experimentezi lucrurile la extrem, ca in urma unei impartiri sa-ti iasa adevarul pur, real, asa cum este el... Ne limitam de foarte multe ori la anumite prejudecati si temeri, ajungand sa ne traim viata inchisi de principii... Ajungem sa facem lucruri monotone si ne ingradim experientele de care putem avea parte intr-o viata de unul singur... Nu vom reusi niciodata sa realizam nimic, daca vom spune: “Eu nu pot!”, “Eu nu stiu sa fac asta!”, “Nu sunt in stare sa realizez chestia asta!”
Chiar credeti ca Einstein se astepta sa faca atatea descoperiri? In nici un caz, nu stia la 10 ani cel va astepta in viata si ca va ramane in istoria omenirii sute, poate chiar mii de ani... E alegerea fiecaruia daca ramane sau nu, un ANONIM...
Si cum bine mai spunea: “Doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia
umană, însă nu sunt sigur despre primul”. Prostia inca se dovedeste a sta in coasta universului in ceea ce priveste dimensiunea... Cu siguranta daca s-ar fi nascut acum, fraza asta ar fi sunat altfel, punand cele doua lucruri la egalitate...
Cumva ma insel eu si nu mai exista prostie in lume??? Ma poate contrazice cineva ?
.png)
Poza a fost surprinsa in timpul unei vizite oficiale in Ottawa, iar fotografia este facuta de Yousuf Karsh, anonim, pana la data efectuarii pozei, nu si dupa... Se pare ca aceasta fotografie care nu iti afiseaza practic nimic spectaculos este cea mai reprodusa poza din istorie... Aceasta poza a aparut pana si pe coperta revistei Life...
In concluzie orice mic lucru poate si nesemnificativ, ori cotidian iti poate aduce faima intr-o secunda... cum poate si poza urmatoare o putem vedea in fiecare zi in Bucuresti, dar imortalizata de un aparat face mai mult decat o mie de cuvinte...
Va las sa comentati voi poza de mai sus si va invit in Bucuresti daca vreti sa testati...
Cu totii stim ce s-a intamplat pe 11 septembrie 2001 si ce a urmat pe tema acestor atentate... Pana si acum la aproape 7 ani de la respectivele evenimente sunt inca discutii aprinse pe aceasta tema, care parca nu are sfarsit... A fost sau nu atentat organizat de catre talibani sau doar un spectacol creat de americani pentru a regiza un motiv de a ajunge pe taramul petrolului... Au vrut oare sa-si demostreze inca odata ca ei sunt no. 1 in lume ca forta militara si pot rapune orice stat, daca au un interes, fara a-si atrage replici dure sau toate armele impotriva lor din partea Europei si a intregii lumi?
Sau pur si simplu acel templu invicincibil care incearca sa si-l creeze in jurul sau ca forta militara si economica a cedat sub planurile unui taliban dintr-o pestera? Daca a fost asa eu cred ca ar fi trebuit sa le ridice mari semne de intrebare americanilor si sa ia masuri drastice in ceea ce priveste securitatea lor ca si populatie... Vi se pare ceva schimbat de atunci si pana acum? Sincer mi nu mi se pare ca au modificat anumite lucruri drastic, ba chiar deloc nu s-au modificat actiunile pe care l-au intreprins sau cel putin nu vizibil... Intradevar au pornit o contrapartida dureroasa contra lui Saddam si o campanie de cautare a lui Bin Laden...
Dar oare cele mai mari servicii secrete din lume nu pot gasi un om??? Sa fie oare asa sau nu vor sa-l gaseasca? Va recomanda sa va uitati la filmul : « The Huntinh Party » si o sa intelegeti mai bine ceea ce spun... Filmul se termina cu cateva cuvinte mari : « Teoretic, vânãtoarea criminalilor de rãzboi în Bosnia continuã si astãziOricum, cei mai cãutaþi doi oameni, Radovan Karadzic si Ratko Mladic, continuã sã sfideze S.U.A., Natiunile Unite Uniunea Europeanã, NATO, Haga precum si toatã lumea civilizatã care pretinde cã îi cautã. De zece ani de când Radovan Karadzic se ascunde, a publicat douã cãrti si o piesã de teatru. Poate dacã comunitatea internationalã deschide un teatru de varã...Dar probabil sunt prea ocupati sã “îl caute" pe Osama Bin Laden. »
Poate asta o sa va dea ceva de gandit... Revenind la poza mai sus expusa ea este surprinsa, cum poate v-ati dat seama deja pe 11 septembrie 2001, de catre fotograful american Richard Drew... Incredibila alegerea omului, care a preferat sa se arunce in gol de la etajele superioare ale cladirii, decat sa stie ca va muri in chinuri... Este greu sa-ti imaginezi macar ce a putut fi in secundele respective in sufletul omului respectiv... oare panica si-a spus cuvantul sau care o fi fost motivul pentru care a ales sa se arunce?
Numai Dumnezeu poate stii acum ...
Stateam si ma gandeam zilele astea cand vremea nu tine deloc cu noi, cam ce ne inspaimanta pe noi, pentru ca fugim dintr-o parte in alta fara sa ne mai pese parca de nimic... In ultimul timp am ajuns la concluzia ca timpul este din ce in ce mai scurt, ca incalzirea globala este sau nu un fenomen care ar trebui sa ne ingrijoreze, ca poluarea are un impact din ce in ce mai mare asupra mamei noastre Terra...
De ce dracu ne tot gandim noi la tot felul de lucruri cu impact atat de mare si incercam sa ne facem atatea planurie si de fapt sa nu actionam decat atunci cand ne ajunge cutitul la os? Este pueril ce facem noi ca si societate, atat timp cat nu reusim sa constientizam de fapt impactul actiunilor noastre asupra lucrurilor de langa noi... Ceea ce cred eu este ca nu stim sa avem grija de noi, de unde atata prezenta atata vointa pentru a salva planeta? Ati stat vreodata sa va ganditi cate lucruri rele ne facem noi insine, fara sa ne pese?
Daca acum 50 de ani bunicii nostrii munceau pe rupte fizic si au ajuns acum sa sufere din cauza asta, pentru ca organismul a rezistat doar in tinerete. Privind in urma, noi radem ca am scapat de mersul pe jos zeci de km pana la oras pentru a ne cumpara mancarea pentru urmatoarea luna sau saptamana. Acum nu mai plecam la cumparaturi daca nu avem la scara masina sau un taxi... Din ce in ce mai putin utilizam mijloacele de transport in comun, pentru ca suntem deranjati de aglomeratie, zicese, dar mai degraba eu zic ca am devenit prea comozi...
Suntem fericiti ca avem un job care nu ne solicita deloc fizic... ca plecam de acasa linistiti cu masina care ne asteapta cuminte ca in fiecare dimineata in fata blocului la 10-50 de metri de scara, ajungem la birou utilizand liftul, chiar daca lucram la etajul 1. Fericiti ne asezam pe scaun si nu ne ridicam de acolo decat atunci cand avem anumite nevoie sau vreo sedinta ne solicita sa ne mutam locatia... Seara suntem fericiti ca vom reface traseul de dimineata in sens invers, insa de data aceasta cu gandul la patul care ne asteapta acasa... Suntem happy, pentru ca am scapat poate astazi doar cu o simpla durere de cap sau poate una simpla de spate... e doar de la scaun... ne linistim usor in gand...
In comparatie cu bunicii nostri spunem ca suntem de sute de ori mai castigati ca nu vom avea probleme la batranete... ca nu ne chinuim ca ei... Poate o sa radeti, dar asta e versiunea frumoasa a povestii...
In spatele acestor lucruri simple se afla, altele neplacute... de ce oare? E simplu muncim psihic mai mult decat oricand si poate nu ne-am gandit vreo secunda, dar pe noi nu o sa ne lase in nici un caz fizicul, dar o sa ne lase ceea ce ne doare cel mai tare CAPUL... Si nu stiu sincer daca o sa mai ajungem “sanatosi” pana la 70 de ani la fel ca generatiile care au reusit sa iasa la pensie...
Asta ar fi partea grea pe care ajungem la acel prag de negociere... Dar banii astia care ne iau mintile, din pacate ne mai duc in situatii in care negociem in cateva clipe... Oare va dati seama despre ce este vorba... ce lucruri ne iau vietile sa fel de repede ca mintile atunci cand decidem sa optam pentru o achizitie???
Nu cred, pentru ca noi consideram ca este normal ceea ce facem si cum actionam... pacat...
Nu doar persoanele mai în vârstă, ci şi tinerii au senzaţia că totul s-a accelerat excesiv. Ieri a fost Revelionul, în scurt timp e Saptămâna Sfântă şi puţin mai încolo Crăciunul. Acest sentiment este iluzoriu, sau are o bază reală? Prin rezonanţa Schumann se poate da o explicaţie. Fizicianul german W.O. Schumann a constatat în 1952 că Pamântul este încercuit de un câmp electromagnetic puternic, care se formează în partea inferioară a ionosferei, la aproximativ 100 km deasupra noastră. Acest câmp are o rezonanţă (denumită rezonanţa Schumann ), aproximativ egală cu 7,83 pulsaţii pe secundă.
Este ca un fel de memorie, responsabilă de echilibrul biosferei, mediu natural de care depind toate formele de viaţă. S-a verificat că toate vertebratele şi creierul nostru au aceeaşi frecvenţă de 7,83 hertz. Empiric s-a făcut constatarea că nu putem fi sănătoşi în afara acestei frecvenţe biologice naturale. Când astronauţii ieşeau în călătorii spaţiale, ieşeau din rezonanţa Schumann şi se îmbolnăveau. Dacă erau supuşi acţiunii unui simulator Schumann, îşi recuperau echilibrul şi sănătatea. De mii de ani, bătăile inimii Pământului au avut această frecvenţă de pulsaţii şi viaţa s-a dezvoltat într-un relativ echilibru ecologic.
Se pare că începând din anii 80, şi ceva mai accentuat din anii 90, această frecvenţă a trecut de la 7,83 la 11 şi 13 hertz. Inima planetei s-a dereglat. Ca urmare, au apărut dezechilibre ecologice: perturbaţii climatice, activitate vulcanica crescândă, mari tensiuni în conflicte mondiale, creşterea generală a comportamentelor deviate la oameni, etc. Datorită acestei accelerări generale, o zi de 24 de ore este percepută ca având doar 16.
Din această cauză, percepţia că totul se desfăşoară prea repede nu este iluzorie. Ar avea bază reală în această schimbare a rezonanţei Schumann. Se poate avansa o teorie, recurentă între marii cosmologi şi biologi, că Pământul este, efectiv, un superorganism viu, că noi şi planeta formăm o entitate unică. Fiinţele umane suntem pământ care simte, găndeşte, iubeşte si venerează. De ce suntem asa? Avem aceeaşi natură bioelectrică şi suntem înconjuraţi de aceleaşi unde rezonante Schumann.
Gaia, acest superorganism viu care este mama Terra, trebuie să găsească echilibrul natural... ca orice organism viu, dar nu se ştie ce preţ va trebui plătit de către biosferă şi fiinţe. Aici se deschide loc pentru grupurile ezoterice şi alţi futurişti care vor proiecta scenarii, acum dramatice cu catastrofe teribile, acum dătătoare de speranţă, cum ar fi apariţia celei de-a patra dimensiuni, prin care toate fiinţele vom fi mai intuitive, mai spirituale şi mai sincronizate cu bioritmul planetei.
Toate astea vin in completarea unui post mai vechi (aici), in care constatam ca timpul zboara cu o viteza incredibila... Sunt singurul care simte asta sau si voi simtiti la fel?
Asta a lu’ Gauss si anume Carl Friedrich Gauss, asta care cica a fost mare astronom, matematician şi fizician german. A făcut descoperiri importante în materie de mecanică celestă, electromagnetism, optică. A dezvoltat teoria numerelor. A pus premisele geometriei hiperbolice noneuclidiene... A avut o teorie care si acum are o foarte buna aplicabilitate asupra resurselor si nu numai... Este vorba de Clopotul lui Gauss, care are aplicabilitate in foarte multe chestii si ne rup managerii capul cu el la evaluarile departamentului..
Ce concluzie am tras eu in seara asta este ca are o foarte buna aplicabilitate in toata evolutia noastra ca si oameni, inclusiv evolutia noastra. Nu stiu daca am chef sau timp sa o luam inca de la inceputurile noastre, dar neaparat as vrea sa ma opresc asupra unui lucru... scoala...
Haideti sa o luam de la inceput ... incetul cu incetul...
Anul 1960 – Învătământul obligatoriu de 4 ani: automat se iveste si o problema care trebuia rezolvata: Un tăran vinde un sac de cartofi cu 50 lei. Costurile de producție se ridică la 40 lei. Calculează profitul.
Anul 1970 – Învătământul obligatoriu de 7 ani: Un tăran vinde un sac de cartofi cu 50 lei. Costurile de productie se ridică la 4 cincimi din pretul de vânzare. La cât se ridică profitul tăranului? Se interzice utilizarea abacului!
Anul 1990 – Învătământul obligatoriu de 10 ani: Un economist agrar vinde o cantitate de solanum tuberosum subteran cu o sumă de bani B. B are mărimea 50. Din elementele B – b, rezultă că b=0. Multimea costurilor de productie P are o mărime cu 10 elemente mai mică decât multimea B. Reprezentati multimea P ca multime–parte a multimii B si hasurati multimea rezultantă R, potrivit următoarei întrebări: cât de mare e profitul? Se interzice utilizarea minicalculatorului.
Anul 1995 – Învătământul liber Waldorf: Desenează un sac de cartofi si cântă în acest timp un cântecel.
Anul 2006 – Învătământul incluziv: Un tăran vinde un sac de cartofi cu 50 RON. Costurile de productie se ridică la 40 RON. Profitul se ridică la 10 RON. Să se sublinieze cuvântul cartofi si să se discute despre el între colegii din medii culturale diferite. Se interzice utilizarea armelor.
Anul 2010 – Învătământul la distanta sau stil messenger: un injiner agronom vinde un sag de gardofi cu 25 euro. gosdurile sund de 5 euro. profidul este de 20 euro. selegdeaza dermenul gardof si maileaza solutia in formad pdf la: clasa_2a@scoala.euroba.
Onul 2015 - Învătământul care nu mai exista: sori, nu mai egzisda gardofi! doar vrenci vraiz la mec donelts ! draiasga brogrezul!
In concluzie nu vi se pare ca plecam de undeva de jos si intr-un ciclu de 100 ani doar s-ar putea sa ajungem cam de unde am plecat? Poate ca lucrurile sunt un pic trase de par, dar cu siguranta primele trei date sunt reale... urmatoarele vor veni cu siguranta, incet-incet...
Am inceput sa citesc tot felul de comentarii, sau lucrari de BAC, ori chiar cereri oficiale, in care “tz”-ul face legea impreuna cu “k” si multe alte astfel de lucruri...
Am invatat cu greu limba romana si tot noi ne-o distrugem... incet, dar sigur... tragic dar adevarat... astia suntem... si uite cum imaginea de mai jos chiar are o aplicabilitate in real:
In aceasta seara spiritul unei mici povestioare,da un spirit deosebit de cald si placut inceputului
de iarna... E greu sa mai poti da acelasi farmec acestei sarbatori atunci cand nu reusesti sa acorzi timpul necesar pregatirilor...
E greu atunci cand totul devine o mica rutina in care trebuie sa intri de mana cu tot ceilalti... ajungi sa te inghesui in ultima zi prin magazine, pentru un cadou... Alergi si iti dai seama de fapt te trezesti singur intr-o mare de posibilitati de a cumpara ceva, dar constati ca n-ai avut timp sa iti pregatesti surpriza, pentru ca nu ai reusit sa ii tragi de limba pe cei dragi despre ce si-ar dori...
Mai mult constati ca pana la urma tu nu mai stii care sunt nevoile lor, care sunt dorintele sau placerile lor si atunci alegerea cadoului potrivit devine o corvoada... Oare o sa-i placa sau nu?
Aceasta frustare atarna de o singura reactie... de un gest, care te poate face fericit ca ai facut alegerea perfecta sau te poate intrista pentru ca nu ai reusit sa te ridici la nivelul asteptarilor celor dragi...
Totusi cred ca fericirea si zambetul care se citeste pe chipul unui copil mic in momentul in care se trezeste dimineata si vede ce a primit sterge orice semn de oboseala, de tristete sau
stresul pe care l-ai trait inainte...
Zambetul si fericirea pura a unui micut atunci cand il intrebi ce i-a adus Mosul te face extraordinar de fericit si sunt sentimente care nu cred ca pot fi expuse in cuvinte...
E poate inimaginabil sa crezi ca, plecandu-se de la un singur om,
caruia i s-a alaturat o femeie au reusit sa dea nastere si sa creeze ceea ce este acum.
Intradevar totul s'a produs in timp, in mii de generatii care au trait mai mult sau
mai putin bine...
Ceea ce ridica totusi semne de intrebare ar fi explozia care s-a produs in ultimii 50-100 de ani. Populatia globului s-a dublat in aceasta perioada si de asemenea inventiile au avut o evolutie extraordinar de mare... aproape incredibila...
Daca in urma cu cateva decenii aparea prin presa lansarea unui super dispozitiv de stocare a informatiei pe un Hard de 10 MB cu un pret de peste 3000 de $, acum gasesti asemenea hard-disk cu dimensiuni de 100 de GB sau chiar TB, cu preturi de doar cateva sute de dolari... Parca nu-ti vine sa crezi cat de repede evolueaza totul in jurul nostru...
De asemenea exista si un procent in deplina crestere la diferenta dintre barbati si femei... Daca lumea a plecat de la un singur barbat, ajungandu-se la un moment dat la o egalitate intre cele doua sexe; egalitate care nu a rezistat prea mult si acum procentul femeilor creste in defavoarea celui al barbatilor...
E greu sa preconizezi ziua de maine... ce sa mai zic de viitor...
Din pacate din dorinta de afirmare si de a acapara cat mai multe lucruri noi, incerci sa inveti din tot ce-ti iese in cale, devenind un mic almanah de activitati. Toate aceste lucruri din afara par evenimente extraordinar de bune, insa cati dintre noi constientizeaza ca de fapt neglijam lucruri dragi noua? Sunt lucruri pe care le faceam cu placere si ne relaxau odata, acum nu mai avem timp sa le facem, ci doar sa ne aducem aminte cateodata si asta ne face fericiti... Doar atat?
Sunt prieteni al caror chip nu l-am mai vazut de saptamani sau chiar luni... dar asta nu prea ne pasa... suntem noi in lumea nostra aproape perfecta si atat... e suficient... oare?
Acesti oameni de care cu cativa ani in urma nu ma desparteam aproape deloc si ne vedeam zilnic fara a ne plictisi, oameni alaturi de care nu-mi era frica de nimic si stiam ca daca voi avea nevoie de ceva nu vor ezita sa ma ajute...
Acum ne mai uneste doar o legatura de 8 fire din cablul de retea sau o undele radio, cu ajutorul carora mai apucam sa schimbam si noi cateva vorbe... pentru ca ce a fost niciodata nu se uita... Timpul ne preseaza si fiecare dintre noi incearca sa faca ceva cu viata lui... Ma bucur totusi ca avem si aceasta posibilitate de comunicare si relatiile noastre nu mor... Si acum cred ca cei cu care mi-am impartit cel putin un an din viata, imi vor sari in ajutor atunci cand voi avea nevoie si de asemenea neincetat si eu... dar parca timpul si viata ne departeaza...
Sunt clipe in care imi doresc atat de mult sa imi mai pot petrece un weekend in care sa ne distram doar noi, sa nu mai stim de munca, sa nu mai stim de nimeni, sa nu ne mai intereseze de nimeni din jurul nostru, sa fim acei priteni care eram
odinioara...
Ne luptam sa castigam trofee sa ne afirmam pe orice plan posibil, dar nu ne dam seama cat de trecatori suntem... Acum esti ridicat in slavi de de oameni si prieteni, iar maine daca nu mai esti te vor jeli o zi sau doua... dar oare te vor tine mine?
Se naste intrebarea: Daca voi muri la noapte ma va tine cineva minte? Nu-mi place sa ma gandesc la lucrurile astea, dar uite ca inevitabil asa e facut omul, sa aibe un inceput si iminent un sfarsit, care poate veni mai devreme sau mai tarziu... Stau si ma uit cu oamenii se duc si toate astea le privim ca pe o noua intamplare, la care vrand nevrand trebuie sa luam parte... De multe ori intram din nou in monotonie si stergem cu buretele din peisaj pe cel care acum ceva timp il numeam cel mai bun prieten...
De noi isi va aduce cineva aminte: parintii, fratii, prietenii, copii sau nepotii?
* Cu toata stima si respectul celor care bine se stiu,prietenii mei, oameni carora le voi fi aproape atunci cand vor striga: "Ajutor!" Imi cer scuze ca nu pot fi atat cat vreau cu voi... Dar mereu voi ramane tot eu, Ktau...
Pe zi ce trece ajung din ce in ce mai des la intrebarea: Oare ne pasa de persoana de langa noi? De la comportamentul fiecaruia pe strada si pana la interactiunea pe care involuntar o ai cu anumite persoane ajunge sa trezeasca in mintea fiecaruia aceasta
intrebare.
Ma uit in jur si vad cum fiecare incearca sa faca totul pentru sine si nu se mai gandeste nici macar o clipa la cel de langa el, daca ii este rau, daca il deranjeaza cefzva sau ca actiunile noastre pot dauna la prea multa lume...
Inevitabil zilnic vedem in autobuzele din fiecare oras exemple de ura
reciproca sinu numai. Nu contest faptul ca sunt si persoane in varsta care exagereaza... dar ma uit la comportamentul tinerilor fata de persoane de aceiasi varsta...
Se zbat sa arate ca sunt mai puternici, ca au cine stie ce realizari si ascult din spatele autobuzului ce vorbesc doua tipe sau tipi pe la mijloc... in ce cluburi au mai fost in ultimul timp sau ce haine de firma si-au mai cumparat...
Nu stiu de ce, dar mi se pare ca incet-incet ajungem sa copiem animalele, cel care e cel mai puternic castiga... Imi place sa cred totusi ca sunt o specie mult mai evoluata si putem sa ne afirmam prin puterea mintii nu a bratului...
De ce ne este greu sa ne gandim macar pentru cateva clipe si la altcineva? De ce noi intotdeauna trebuie sa fim mai presus decat orice si oricine? Cat de disperati am fi daca am aveam nevoie de ajutorul altora si ne-ar trata la fel cum ii tratam noi? Nu cred ca am mai fi la fel de fericiti si mandri...
Nu cred ca putem supravietuii singuri, comunitatea ne reprezinta ca specie... insa din pacate ne batem joc de ea...
Asta se pare ca este sloganul conducatorilor din China... dupa ce au acuzat o familie de chinezi sot si sotie ca au publicat pe bloggul lor articole cu tenta pro-democratica... Totul a plecat de la o manifestatie care a avut loc acum trei ani in Piata Tianamen(este in stanga cum intri in China :P)
moment in care guvernul chinez le-a interzis jurnalistilor sa relateze de la acel eveniment.
Unul dintre jurnalisti s-a incapatanat sa o faca, si acum a fost condamnat la 10 ani de puscarie...
Adevarul doare de foarte multe ori si asta nu numai in tari cu conduceri comuniste, asa ca ar trebui sa avem grija ce spunem si in ce mod ne exprimam parerea...
In Romania ce-i drept lumea bloggerilor se extinde si cel putin momentan nu este cenzurata, chiar dupa parerea mea cred ca este oarecum incurajata, avand in vedere ca foarte multa lume are o asemenea pagina. Culmea acestui lucru mi s-a parut cand am vazut bloggul lui Ion Iliescu... lucru care sincer mi se pare tras de par... Oare chiar el isi scrie gandurile acolo, sau este doar o miscare firava de recastigare a imaginii pierdute in ultimul timp de catre PSD???
Dupa cum comentau si ziarele din urma cu o saptamana sau doua despre articolului aparut pe bloggul lui Adrian Nastase, in care se ilustrau cateva poze in care avea grija de un porumbel ranit... oare cat de penibila poate fi o asemenea incercare de sensibilizare a publicului? Nu contesta nimeni ca nu a avut poate si un sambure de adevar, insa mi s-a parut un joc mult prea ieftin mediatizarea excesiva a acelui articol...
De ce oare pana atunci nu se auzise pe nicaieri de acest "minunat" blog?
In fine poate ca inca odata nu pot decat sa-i dau dreptate lui Mircea Badea: "Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul!"
Nimic mai adevarat... chiar traiul in Romania ne ocupa tot timpul si sper ca pe viitor sa nu-l folosesc in alte scopuri, in cazul in care cei vizati prin mai multe mesaje aparute pe bloguri sa urmeze modelul chinez...
Totusi se pare ca nici una nu a fost atat de ridicata ca medii de temperatura ca cea de acum... De fapt, daca ne uitam la cei mai calzi 10 ani inregistrati vreodata, vom vedea ca pe primele locuri se afla ani din ultimul deceniu, iar cel mai cald a fost 2005. Am trecut deja peste cateva valuri de caldura despre care oamenii de stiinta spun ca vor fi din ce in ce mai comune... Cu cativa ani in urma Europa a avut parte de un val de caldura care a ucis 35.000 de oameni. In India temperatura a crescut incredibil pana la 50 de grade Celsius... Iar in vestul american au fost foarte multe orase care au inregistrat recorduri de temperatura si cel mai dramatic record de zile consecutive in care temperatura nu a scazut sub 37 de grade...
Este un lucru normal sau doar ne facem griji nejustificat? Totusi este greu sa probezi veridicitatea studiilor care se fac pentru trecut. Nu avem cum sa stim exact daca planeta a mai trecut sau nu prin asa ceva... ca sa stim daca trebuie sa ne alarmam sau nu...
Putem continua mai tarziu cu o lectie de chimie sau fizica de prin clasa a saptea in care ni se explica ca nimic nu se pierde, totul se transforma... Dar daca acest ciclu este dezechilibrat oare nu va atrage dupa el si alte probleme care mai devreme sau mai tarziu ne vor impacta direct?
In plus de toate acestea ar mai trebui sa luam in calcul ca dupa al doilea Razboi Mondial, cand populatia trecuse de cifra de 2 miliarde, a avut loc o explozie demografica si intr-un interval de 50 de ani populatia globului a ajuns la sase miliarde si jumatate. Daca ne luam dupa preconizarile demografilor va ajunge in curand la peste noua miliarde... De aici se naste dupa parerea mea un mare semn de intrebare... deci daca trebuiesc 10.000 de generatii ca sa se ajunga la doua miliarde, iar apoi intr-o singura viata de om, ajunge de la doua miliarde la noua miliarde, oare nu se intampla ceva mai profund?
De aici se trag si alte probleme cum ar fi presiunea pe care o punem asupra Pamantului... si aici ma refer la nevoile noastre. Cererea de hrana, cererea de apa si nevoile de resurse naturale vulnerabile au crescut extraordinar de mult... Din aceste cauze s-au facut defrisari extraordinar de mari, ajungandu-se la distrugerea padurilor tropicale si nu numai...
Oare toate aceste lucruri insignifiate pentru noi duc catre o incalzire globala sau este doar o perioada normala din viata acestei planete numita Terra?
**SA NU BEAU ALCOOL**
Mi-ai cerut sa nu beau, avand in vedere ca trebuie sa conduc masina, si atunci am baut un Sprite.
Am facut o alegere sanatoasa si sfatul tau a fost corect. Cand s-a terminat petrecerea, oamenii au plecat, conducand fara a fi in conditia de a face acest lucru. Eu am luat masina mea, cu siguranta ca sunt in forma. Nu puteam sa-mi imaginez, mama, ca ma astepta...ceva...neasteptat!
Acum sunt aici, intinsa pe asfalt si aud un politist care zice: "baiatul care a provocat accidentul era beat".
Mama, vocea lui mi se pare atat de indepartata... Sangele meu e intins peste tot, si incerc din toate puterile mele sa nu plang. Aud medicii care spun:
**"Aceasta fata nu va supravietui."**
Sunt sigura ca baiatul care conducea cealalta masina nici macar nu-si putea imagina...in timp ce mergea cu viteza maxima... Pana la urma el a decis sa bea si eu acum trebuie sa mor...
De ce oamenii fac toate acestea, mama? Stiind foarte bine ca pot distruge alte vieti? Durerea o simt ca pe un milion de pumnale care-mi sunt infipte toate odata. Spune-i surorii mele sa nu se sperie, spune-i tatalui sa fie tare. Cineva trebuia sa-i spuna acelui baiat ca nu poate conduce masina
dupa ce a baut. Poate daca ai lui i-ar fi spus toate astea, eu acum n-as fi murit...
Respiratia mea incepe sa fie din ce in ce mai slaba, si incepe sa-mi fie frica.
Acestea sunt ultimele mele momente, si ma simt asa de...disperata... Mi-ar fi placut sa pot sa te imbratisez, mama, in timp ce sunt intinsa aici pe asfalt, murind. Mi-ar placea sa-ti spun ca te iubesc. pentru asta...
Te iubesc, si... adio..."
Aceste cuvinte au fost scrise de o jurnalista prezenta la accident. Fata inainte de a muri, a soptit aceste cuvinte, iar jurnalista le-a scris socata...
Un adevar crud, un articol mai mult decat necrutator, dar foarte multi dintre noi nu se gandesc la ce repercursiuni poate avea inconstienta noastra... Traim intr-o lume in plina expasiune si avem parte de masini si tehnologie puternica, inca de la varsta adolescentei, dar sincer nu cred ca suntem pregatiti sa o stapanim si sa o utilizam corespunzator...
Indubitabil avem in mana nu numai viata si viitorul nostru, dar si a celorlalti care se afla in jurul nostru... dar oare ne gandim vreodata in ansamblu la lucrurile astea? Sincer sa fiu eu nu m-am gandit pana nu am simtit pe pielea mea cat de scurta este viata...
Puneam intr-un articol precedent o intrebare: "Voua de ce va este mai mult frica de inceput sau de sfarsit?"... dar acum daca stam sa ne gandim, oare suntem indreptatiti sa le schimbam destinul unora catre un nou inceput sau catre un dureros sfarsit?
E greu sa te gandesti si la altii cand de tine ai foarte putin timp... vrei sa ti-l faci cat mai placut sa simti ca traiesti fiecare clipa, dar s-ar putea ca aceste clipe sa coste mai mult decat te-ai asteptat vreodata... Iti poate distruge toata viata tie sau si mai rau viata ta si a altora... Merita acest sacrifiu?
Niciodata nu ne-am gandit la asta nu-i asa?
O intrebare atat de simpla si un raspuns pe masura; care ascunde de fapt frustrarile oricarui om,atunci cand se trezeste in fiecare dimineata de luni cu gandul ca incepe o noua saptamana... Postul anterior a generat diferite pareri pro si contra lucrurilor expuse, dar majoritatea s-au regasit in acele randuri... Da, poate ca am devenit niste mici robotei... intram intr-o monotonie de care nu suntem constienti si ajungem sa o vedem ca un lucru normal...
Mintea omului este complexa si poate percepe foarte multe lucruri, dar poate fi pacalita usor. Ca un exemplu ar fi iluziile optice, prin care creierul poate fi indus in eroare de o simpla imagine... Asa cred ca patim si cu timpul... repetarea unor lucruri coincide cu repetarea unor imagini si atunci mintea noastra ajunge sa nu mai perceapa totul la adevarata sa valoare sau interval... Oare?
Ne ascundem in umbra unor cuvinte sau fapte, de foarte multe ori ne este mai mult decat greu sa recunoastem adevarul si fugim de tot ceea ce inseamna responsabilitati... De ce? Pentru ca ne-am obisnuit cu acea monotonie si nu ne dorim sa iesim din ea... ne este frica???
De ce oare ne este frica? Pai raspunsul vine si el la fel de rapid ca si intrebarea... pentru ca vom da peste un nou inceput... si ceea ce am facut pana acum va avea un sfarsit... Dupa cum se spune din generatie in generatie: "orice inceput este greu"... dar noua pana la urma ne este frica de un inceput sau mai mult de un sfarsit? Daca stam bine sa ne gandim si viata a avut un inceput, atunci cand ne-am nascut, dar niciunuia nu i-a fost frica sa lupte... sa creasca, sa se dezvolte, sa invete, sa iubeasca, atat de multe lucruri... dar majoritatii ii este frica de sfarsitul vietii, adica de un singur lucru... Nu ne-a fost frica de un roman, dar ne este frica de punctul de pe ultima pagina...
Sa inteleg ca acest mini proverb in care toti spunem ca: "orice inceput e greu", sa fie de fapt si el o acoperire a adevaratului motiv de care ne este frica si anume "SFARSITUL" a ceea ce a fost pana atunci?
De aici sa plece toate problemele noastre carora ne este frica sa le spunem pe nume, preferand sa sustinem ca suntem fericiti si motivati? Sa nu-mi spuneti ca nu este adevarat si ca nu exista saptamanal macar o astfel de intrebare pusa in diferite ipostaze, la care sa nu raspundeti ca este ok, cand de fapt adevarul este altul...
Dar oare e mai bine asa? E bine sa ne fie teama de ceea ce simtim? E mai bine sa induram decat sa schimbam?
Voua de ce va este mai mult frica de inceput sau de sfarsit?*
*Chiar mi-as dori sa lasati comments-uri cu raspunsul la aceasta intrebare.
Este duminica seara... stau in fata unui computer si constat cu stupoare ca s-a mai dus o saptamana... Dar oare de ce ma mira lucrul asta, pentru ca, in ultimul timp nu stiu de ce mai masuram timpul... sau mai bine spus mai are timpul o masura? Sincer din punctul meu de vedere timpul se masoara doar in doi timpi... dimineata cand trebuie sa ma ridic din pat si seara cand din nou singurul lucru pe care mi-l doresc este sa ajung inapoi de unde am plecat...
Parca lucrurile se insiruiesc cu o rapiditate de necrezut... acum parca plecam de dimineata la munca, iar acum in a doua secventa stau in fata computerului, asteptand din nou sa dorm... si ma gandesc ca iar incepe o noua saptamana... si uite asa mai e un pic din anul asta... un 2007 la fel ca orice an... ca orice luna... ca orice zi... ca orice clipa...
Oare sunt eu singurul caruia viata si zilele ii zboara fara sa-si dea seama... oare chiar ziua pentru noi mai are 24 ore??? Parca bunicii aveau mai mult timp la dispozitie si ne soptesc ca pe vremea lor timpul trecea altfel... sa aiba oare dreptate acei cercetatori care au ajuns, in urma unui studiu, la concluzia ca ziua are de fapt in jur de 16 ore reale momentan? Nu mi-a venit sa cred acel studiu, dar parca acum o simt pe pielea mea...
Sincer vremea din seara asta se potrivea perfect Halloween-ului, singura zi care a marcat ceva mai spectaculos si un pic iesit din peisaj in decursul acestei saptamani... Si poate ca pozele facute in aceea zi la munca au ramas ca o stampila in derularea altor zile anonime...
In speranta ca ne vom trezi vreodata din acest galop... va multumesc celor care-mi acordati cateva clipe din viata voastra pretioasa si va opriti privirea asupra randurilor mele si de asemenea inegalabilului Dex pentru ingeniozitatea de care a dat dovada...
Cele mai mari organizatii Sindicale din Romania au decis declansarea conflictului colectiv de munca la nivel national din cauza faptului ca in doua luni de discutii cu partenerii din partea patronatelor, acestia nu au reusit sa ajunga la un acord intre ei.
Chiar s-au trezit si romanii ca muncesc prea mult pe un salariu de nimic? Ca ar trebui sa muncesti vreo doua trei vieti pe un salariu minim pe economie sa-ti iei o casa, in timp ce altii se imbogatesc peste noapte? Imi este greu sa cred ca vom fi solidari si ne vom alatura acestei decizii luminate cred eu...
Dupa cum spuneam in articolele trecute, ajungem sa muncim 10-12 ore pe zi pentru ce? Nici macar pentru 50% dintr-un salariu minim din Uniunea Europeana... dar avem preturi chiar mai mari decat in tarile mult mai bine dezvoltate... Suntem niste supravietuitori, dar oare cand o sa ne trezim? Cat vom mai putea indura fara sa spunem ceva?
Patronatele ofera un salariu minim de 480 lei... chiar poti trai decent cu acesti bani? Nu cred si nimeni nu-mi poate schimba aceasta idee, atat timp cat altii au zeci de mii de euro si nu le ajung... vor sa scoata si mai multi de pe spinarea noastra...
Cati sunteti dispusi sa luati parte la o asemenea hotarare? Mi-e greu sa cred ca vom fi solidari si vom reusi sa ne vindem munca cum trebuie... Cand o sa ne trezim si noi???
Poate peste prea multi ani... cand jumatate de tara va pleca acolo unde este apreciata... si va fi poate mult prea tarziu...
Citeam zilele astea despre o investitie a unei firme americane intr-un cartier de lux la marginea Ploiesti-ului... Sa inteleg ca puterea de cumparare a prahovenilor este atat de mare, avand in vedere preturile preconizate? Imi este greu sa cred ca pretul acestor case vor fi atat de accesibile... de ce spun lucrul asta? Pai hai sa ne gandim strict la companiile care au venit la Ploiesti pentru a micsora costurile pe care le aveau prin alte parti... Exemple pot fi destule: de la Parcul Industrial creat in ultimii ani, la companii de telefonie fixa si mobila care si-au mutat o parte din departamente la Ploiesti... In niciunul din exemplele de mai sus salariile nu sunt deloc extraordinare, intradevar poate un pic peste media salariala a orasului, dar asta nu cred ca va oferi o putere prea mare de cumparare ploiestenilor...
Sa spunem ca vor avea succes cu aceste apartamente, insa vilele vor avea intre 192.000-300.000 de euro... Oare chiar se vor vinde toate vilele? Nu stiu de ce totusi cred ca va fi chiar bataie pe aceste vile, dar oare chiar omul care are nevoie de o locuinta va avea acces la o asemenea casa sau tot acei „oameni cinstiti”, care mai au inca vreo doua-trei case? Oare la un salariu mediu de 700 lei in Ploiesti, cati ani ar trebui sa muncesti pentru a plati o astfel de casa?
Un calcul simplu, cu o matematica de clasa a doua, ne-ar arata ca la salariul mediu al orasului ar trebui sa muncesti 34 de ani fara a manca nimic pentru a reusi sa-ti iei o garsoniera... In concluzie pentru o vila nu ne-ar ajunge o viata... In Spania o vila de vis costa in jur de 160.000 de euro si asta pe coasta Mediteranei... Ca si exemple ar fi: o casa de 104 mp situata in Costa Calida are pretul de 159.000 de euro.
"Televizorul este cel mai eficient mediu inventat vreodata pentru clonarea constiintei corporatiste. Sa luam in primul rand cateva statistici din Statele Unite pentru a va da seama mai bine despre amploarea si impactul televiziunii. Statistici similare se pot gasi peste tot in lume. In Statele Unite 99,5% din case au televizor si 95% din populatie se uita la televizor in fiecare zi. Intr-o casa obisnuita televizorul merge mai mult de 8 ore pe zi chiar daca nimeni nu se uita la televizor. Telespectatorul adult se uita la televizor mai mult de 4 ore pe zi. Copilul cu varste intre 8 si 13 ani se uita la televizor aproximativ 4 ore pe zi. Copii cu varste cuprinse intre 2 si 4 ani se uita aproape 3 ore pe zi la televizor. Un calcul rapid arata ca un om se uita la televizor aproximativ 10 ani din viata.
In Statele Unite televizorul este principala activitate a oamenilor. A inlocuit viata in comunitate, viata de familie, cultura si natura. De fapt a devenit mediul cu care lumea interactioneaza in fiecare zi. A devenit cultura in sine, nu cultura populara, cea democratica, ci cultura marilor corporatii.
Generatia noastra este prima care traieste prin media, care a inlocuit contactul direct cu oamenii si natura cu versiuni simulate, recreate si editate ale acesteia. Daca ai fi un antropolog din Galaxia Andromeda trimis sa studieze pamantul sunt mari sanse ca raportul tau sa sune in felul urmator: “Oamenii stau noapte de noapte in camere intunecate. Ei se holbeaza la o lumina. Ochii lor nu se misca. Ei nu gandesc. Creierul lor se afla intr-o stare pasiv/receptiva; le-am masurat ca unde ‘alpha’ si imagini nonstop li se scurg in creier, imagini care vin din alt loc decat in cel in care sunt, de la mii de kilometrii distanta. Aceste imagini sunt trimise de un numar foarte mic de oameni si imaginile reprezinta paste de dinti, masini, detergenti si oameni care alearga in costume de baie. Totul arata ca un experiment ciudat de control al mintii.” Si asta este exact ce se intampla si in realitate.
In Statele Unite telespectatorul obisnuit vede aproximativ 23,000 de reclame in fiecare an. Continutul specific al mesajelor poate sa difere, dar intentia este aceeasi, de a ii face pe oameni sa vada viata ca pe un sir nonstop de satisfacere a comoditatii. Cumpara ceva! Fa ceva! Comoditatea este viata! Mesajul este acelasi peste tot.
Chiar si in cele mai izolate locuri din lume: mici insule tropicale, tundrele inghetate din nord, oamenii stau in fata televizorului noapte de noapte si urmaresc “Baywatch”, cel mai popular show din lume. Viata in Texas, California si New York e facuta sa para de parca e ultima si cea mai mare realizare in viata, iar in acelasi timp cultura locala e facuta sa para demodata, fara valoare.
Rezultatul este ca o mana de milionari din New York, Hollywood, Londra si alte cateva locuri din lume, spala creierul intregii populatii a globului cu imagini fantastice, super concentrate, in doze nonstop, spunandu-le sa urasca locul unde traiesc, sa venereze McDonald’s si Coca-Cola si sa creada ca mariile corporatii sunt raspunsul la problemele lor. De ce continuam sa stam in fata televizorului? De ce nu protestam? Viata e mai mult decat vedem noi la televizor. Gandeste-te bine!"
Citind aceste randuri stai si te gandesti garantat ca si tu te innumeri prin toti cei care sunt
dependenti de televizor si mai nou de internet... Ce ne face sa dam la schimb caldura spirituala
a prietenilor sau a celor apropiati pe prezenta unui televizor sau computer? O intrebare la care multi vom raspunde nu stiu sau ne va fi greu sa recunoastem lucru asta spunand ca nu e adevarat... Crudul adevar spune cu totul altceva... sa fie oare din cauza ca muncim prea mult si avem nevoie de timp doar pentru noi?
Intrebari care greu isi gasesc raspunsul sau poate ca nu...lista poate continua, dar va las sa meditati
... oare chiar se merita???
"Muncesti mult si castigi putin. Teoretic, e cum nu se poate mai rau, practic nu-i dracu’ chiar atat de negru. N-ai restante la intretinere, reusesti sa-ti achiti rata la masina, de cativa ani nu mai locuiesti cu chirie, te-ai insurat, ai facut si un copil… Cand erai inca in facultate, ti se parea ca, daca ajungi sa “bifezi” pana la treizeci de ani macar o parte din cele amintite mai sus, ar trebui sa te declari multumit. Aiurea…
Sigur, “cu cat castigi mai mult, cu atat vrei mai mult” e deja un truism, dar din ce in ce mai necesara o completare: cu cat castigi mai mult, vrei mai mult si, de fapt, ai din ce in ce mai putin.
In primul rand, n-ai timp. Nu-i nici o noutate, stiu, dar adevarul e ca, in realitate, nici nu vrei sa ai timp. Cand esti obisnuit sa muncesti stahanovist 10-12 ore pe zi, ti se face frica la gandul ca s-ar putea sa ai la un moment dat cateva ore libere in afara celor deja planificate. Oamenii care au timp sunt dubiosi, ratati, someri. Lipsa de timp nu se confunda cu succesul, dar macar iti da iluzia ca lupti din rasputeri pentru a ajunge la el. E lucrul care te tine la birou cu ochii lipiti de computer si urechile sudate de receptor, chit ca ai fi putut umbla de cateva ore in papuci de casa.
In al doilea rand, n-ai chef. E acoperirea “perfecta” pentru tot felul de lucruri care te-ar putea face sa ai la un moment dat mustrari de constiinta. N-ai chef sa discuti, n-ai chef sa citesti decat reviste, n-ai chef de tipetele aluia micu’ si, in general, n-ai chef de nimic. Esti obosit, stresat, ai nevoie de relaxare. Motive suficiente pentru ca, in timp, oamenii fara chef sa inventeze televizorul si divortul.
In fine, n-ai prieteni. De fapt, nici nu-ti mai vine sa ai prieteni, prietenii sunt energofagi, consuma timp si resurse, cu prietenii trebuie sa te confesezi, iar intalnirile la bere cu amicii pot sa nu duca la nici un rezultat concret. Ceea ce nu se poate spune despre un pranz de afaceri, bunaoara. Lista e mult mai lunga, ramane deschisa. Ce castigi totusi?
Mai intai, castigi o oboseala cronica. Omul de succes e mereu obosit, semnele unei oboseli cronice sunt precum tresele in general, cu cat mai multe cearcane, cu atat mai bine...
Te poti alege apoi cu ulcer sau diabet. Alaturi de divort, intra in categoria bolilor profesionale si, oricum, e aproape de neconceput sa vrei mai mult si sa nu cresti proportional cu ambitiile exprimate numarul tigarilor si al canilor de cafea. Evident, mesele au din ce in ce mai putina importanta…
In fine, succesul te face din ce in ce mai bogat in amici, cunostinte si relatii, oameni “buni” a caror valoare e dictata de functia pe care o ocupa. Ce mai conteaza faptul ca stai de vorba ore intregi cu indivizi cretini sau anosti? Sau ca succesul te obliga sa participi la tot felul de evenimente mai mult sau mai putin mondene? Oamenii care muncesc mult nu se distreaza, socializeaza.
Lista ar putea fi mult mai lunga, ramane deschisa. Si totusi…
Muncesti putin, castigi mult nu tine. E la limita bunului-simt, avem in spate cateva mii de ani in care ni s-a inoculat filosofia devenirii prin munca. E o crima sa nu muncesti, dar nimeni nu-ti spune ce omori daca muncesti prea mult. Pentru ca, nu-i asa?, munca innobileaza, inalta, restul sunt doar pagube colaterale.
Muncesti mult, castigi putin. E o concluzie poate paradoxala, dar la care nu pot ajunge decat cei care muncesc foarte mult. De obicei insa, tocmai din cauza muncii in exces, ei nu mai au timp sa se gandeasca la asta."
Muncim si nu stim de ce... muncim si nu stim exact pentru ce... Ne umplem de vise si reusim sa ne neglijam doar pentru a ni le indeplini si ajungem sa constatam ca de fapt nu era nimic spectaculos... dar oare am pus vreodata intr-o balanta sanatatea si timpul pierdut? S-ar putea sa constatam ca nu se merita sa ne omoram singuri...
